Cauta
Filtreaza rezultate
Articole
Pagini
Firme
Numai rezultate exacte
Cauta in titlu
Cauta in continut
Cauta in comentarii
Cauta in de

Ziua Tipografilor în România – documentar

În fiecare an, la 13 decembrie, în România este marcată Ziua Tipografilor, care a fost reglementată, pentru prima dată prin Hotărârea nr. 2733/1968 privind instituirea Zilei tipografilor din Republica Socialistă România, apărută în Buletinul oficial al RSR nr. 157 din 11 decembrie 1968.

Ziua nu a fost aleasă întâmplător, fiindcă la această dată, cu exact 100 de ani în urmă – la 13/26 decembrie 1918 – , la Bucureşti, a avut loc o mare manifestaţie a tipografilor, care au demonstrat paşnic, iar mulţi dintre ei şi-au sacrificat viaţa, pentru revendicările lor social-economice, precum şi pentru ceea ce numim în zilele noastre, „libertatea presei”.

* * * * *

Condiţiile grele de viaţă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când numărul orelor de muncă şi stabilirea salariilor erau lăsate la bunul plac al patronilor, iar concediile de odihnă, asigurările şi protecţia muncii erau complet necunoscute de muncitori, fiind expuşi bolilor profesionale, au condus la crearea unor organizaţii de întrajutorare prin care să se îmbunătăţească situaţia lor.

Primii care au păşit pe calea organizării au fost muncitorii tipografi, datorită nivelului cultural mai ridicat, determinat de specificul muncii prestate, care au înfiinţat asociaţiile de ajutor reciproc în caz de boală. Acestea au luat fiinţă la Braşov (1846), Timişoara (1851) şi la Cluj în anul 1861.

Scopul acestor organizaţii era ajutorarea muncitorilor, nu numai în caz de boală, ci şi de invaliditate, deces, ajutoarea văduvelor şi orfanilor, acordarea de ajutor de transport tipografilor străini care nu-şi găseau de lucru în oraşul respectiv.

În jurul anului 1870 a început transformarea acestor organizări ale tipografilor în asociaţii profesionale, păstrându-şi, totuşi, caracterul de ajutor reciproc. Preşedinţii acestor asociaţii erau patronii, dar ceilalţi membri din conducere erau aleşi din rândul muncitorilor.

Aceştia vor face primii paşi pe calea organizării, depăşind stadiul asociaţiilor profesionale, constituindu-şi organizaţia în a căror conducere erau doar muncitori. În această acţiune, un rol deosebit l-a avut înfiinţarea Internaţionalei a II-a (1889), noua formă de organizare a muncitorilor au constituit-o sindicatele, muncitorii tipografi din Cluj au pus bazele sindicatului lor în 1893, care cuprindea 40 de muncitori, precum şi presa muncitorească, în cadrul căreia se remarcă şi ziarul muncitorilor tipografi, intitulat „Typograph”, care a apărut în limbile română, maghiară, germană, primul număr fiind datat 1 iunie 1918, la Sibiu, sub conducerea lui Vili Ioan.

La doar câteva zile după înfăptuirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, în 6 decembrie, muncitorii topografi își făcuseră o listă de revendicări pe care voiau să le prezinte guvernanților. Regele și Regina abia reveniseră în capitala eliberată de ocupația germană și iată apăreau aceste probleme, fiindcă oameni care cu ceva vreme în urmă luptaseră pe frontul Primului Război Mondial se vedeau într-o situație cumplită din punct de vedere al condițiilor de trai.

În acest context, muncitorii tipografi și-au stabilit o listă de revendicări pe care doreau să o prezinte guvernanților, iar în cazul în care această listă nu le era aprobată, urmau să declanșeze greva generală pe data de 13 decembrie.

Ca urmare a lipsei de interes pentru revendicările muncitorilor, la 13 decembrie 1918, tipografii au oprit lucrul și aproape 600 de muncitori au hotărât să plece spre Piața Teatrului Național (situată în locul în care astăzi se intersectează Calea Victoriei cu Str. Ion Câmpineanu), pentru a manifesta și a merge la Guvern să prezinte acea listă de solicitări. Revendicările erau social-economice, dar şi pentru ceea ce numim astăzi ”libertatea presei”.

Printre organizatori se aflau ziaristul Cristian Racovski, tipografii Iancu Luchwig și Sami Steinberg, cizmarul Marcus Iancu, corectorul Marcel Blumenfeld, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, Gheorghe Cristescu, D. Pop și alții.

Pe drum li s-au alăturat și alți muncitori din alte întreprinderi ale capitalei, astfel că numărul celor care protestau se apropia de 15.000 de oameni.

Drept urmare, Generalul Alexandru Mărgineanu, şeful Garnizoanei Bucureşti, s-a văzut îndreptăţit să solicite premierului Ion I. C. Brătianu aprobare pentru instalarea patru cuiburi de mitraliere în aşteptarea coloanelor de muncitori, precum şi aprobarea de a împrăștia manifestanții. Acţiunile împotriva muncitorilor au fost realizate cu sprijinul Regimentului 9 Vânători sub comanda colonelului Rasoviceanu, Regimentul 4 Roşiori sub comanda colonelului Moruzi şi Regimentul 1 Grăniceri sub comanda colonelului Stănescu.

După ce manifestanţii au ajuns în zona Pieţei Teatrului Naţional, s-a tras asupra lor, fără somație, în plin.

Potrivit mărturiilor celor care s-au aflat acolo, cel puţin 87 de oameni au murit – sau conform altor surse 102 – , alte câteva sute fiind răniți, deşi cifra oficială furnizată de autorităţile vremii indica doar 15 morți. De asemenea, autorităţile operaseră alte câteva sute de arestări în rândurile manifestanţilor, iar pe unii dintre cei reţinuţi i-au schingiuit fără milă.

Actul represiv al reprezentanţilor autorităţilor statului, extrem de brutal, a fost imediat condamnat, numeroase personalităţi ale culturii şi politicii româneşti – în frunte cu Ioan Slavici, Nicolae Tonitza şi Gala Galaction – luând poziţie fermă.

A urmat un proces prin care Guvernul încerca să explice crima, iar vinovați au fost găsiți reprezentanții Partidului Socialist. În rechizitoriu, acuzaţiile erau bazate pe un simplu manifest găsit la clubul socialiștilor bucureșteni iar în viziunea procurorului de caz, revolta tipografilor era începutul rebeliunii bolșevice menite să ducă în final la răsturnarea Regelui de la putere. Au fost pronunţate câteva condamnări pentru agitatori comuniști, la cinci ani de închisoare, însă marea majoritate a muncitorilor arestaţi aveau să fie eliberați în februarie 1919.

În anii care au urmat, sacrificiul breslei tipografilor şi al mişcării muncitoreşti nu a rămas fără urmări.

La congresul muncitorilor tipografi din Transilvania, ţinut la Cluj în 10-11 octombrie 1920, a luat fiinţă Uniunea Muncitorilor Grafici din Ardeal şi Banat.

La 22 decembrie 1921, breasla tipografilor devenea prima organizaţie din România care încheia cu patronatul un contract privind drepturile lor colective, la nivel de ramură, pe o durată de un an și jumătate. În acel act erau reglementate condițiile de muncă, timpul de lucru, concediile, zilele de sărbătoare plătite de patroni, plata orelor suplimentare, numărul ucenicilor dar şi dreptul de a alege delegați, care să supravegheze îndeplinirea prevederilor contractului colectiv.

Important de subliniat este faptul că salariile erau stabilite pe categorii de muncitori, printr-un tarif de salarizare la stabilirea căruia se ţinea cont de preţurile de pe piaţă, de valoarea de cumpărare a leului etc.

Mai târziu, prin afilierea mai multor sindicate de pe întreg teritoriul ţării, se va constitui Uniunea Muncitorilor Grafici din România (1922) cu sediul la Cluj. Statutul Uniunii a fost aprobat în 1921 în baza Legii sindicatelor profesionale, uniunea dobândind, astfel, personalitate juridică.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, Strada Ion Câmpineanu a primit numele 13 decembrie, iar în memoria tipografilor căzuți atunci s-a ridicat un monument și s-a pus o placă comemorativă.

În memoria sacrificiului tipografilor din 1918, Ziua Tipografilor a fost instituită, pentru prima dată prin Hotărârea nr. 2733/1968, apărută în Buletinul oficial al Republicii Socialiste România nr. 157 din 11 decembrie 1968.

Actul prevedea că „Se instituie „Ziua tipografilor din Republica Socialistă România”, care se va sărbători în fiecare an, în prima duminică după 13 decembrie. Această zi va fi sărbătorită, în cadru festiv, de toate unitățile tipografice din țară. Presa, radioul și televiziunea vor publica, respectiv transmite, materiale și emisiuni consacrate evenimentului.”

După Revoluţie, Ziua tipografilor a fost marcată în zi fixă, la 13 decembrie, iar în anul 2007, monumentul tipografilor a fost demolat pentru a lăsa loc construirii unui hotel.

În 14 martie 2018, Imprimeria Ardealul a găzduit lansarea cărții ”In memoriam Revoluției tipografilor din 1918. Scurtă istorie tipografică și a mișcării sindicale”, a scriitorului Ioan Ciorca. Cartea a fost lansată pentru a comemora 100 de ani de la moartea tipografilor din decembrie 1918 şi prezintă un scurt rezumat al evenimentelor petrecute în decembrie 1918, evenimente care reprezintă subiectul principal al cărții.

* * * * *

Cea mai veche scriere cunoscută este cea cuneiformă, pe tăbliţe de piatră, apărută în Mesopotamia, în zona dintre Tigru şi Eufrat, în antichitate.

În mileniul al IV-lea Î.Hr., în Egipt apare o nouă invenţie – papirusul -, apoi pergamentul, materiale mult mai pretabile inscripţionării şi răspândirii informaţiilor.

Apoi, apariţia în Evul Mediu, a codexului – legarea foilor de papirus şi în secolul al XIII-lea, a celor de hârtie, sub formatul cărţii din zilele noastre – a reprezentat un pas esenţial spre noţiunea de răspândire modernă a datelor despre civilizaţii.

Din informaţiile obţinute de istorici, se pare că hârtia, sub o formă arhaică, fusese deja produsă de chinezi încă din primul secol al erei noastre, însă secretul fabricării ei a fost atât de bine păstrat încât pe continentul nostru a fost descoperită abia după mai bine de o mie de ani !

Ulterior a apărut xilogravura – un procedeu de tipărire cu ajutorul unor blocuri de lemn gravate cu litere, dar sculptarea acestora în lemn reprezenta o muncă extrem de dificilă şi de durată. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, tehnica a permis tipărirea multor copii ale cărţilor importante.

În Europa, în anul 1445, germanul Johannes Gutenberg a produs o revoluţie în tipărirea cărţilor, inventând tiparul cu litere mobile de plumb, care prezenta avantajul rezistenţei caracterelor de acest tip, acestea se puteau refolosi şi, mai ales, reaşeza în funcţie de text, aveau dimensiuni standard şi duceau la o perioadă de realizare a tipăriturilor incomparabil mai scurtă faţă de orice procedeu cunoscut până la acel moment.

Astfel, tipăriturile apărute în această perioadă (din 1445 până aproximativ în anul 1500), au fost numite incunabile, caracteristic acestora fiind lipsa paginii de titlu, deschiderea direct cu un capitol introductiv numit „incipit” şi încheierea cu un „explicit”. De asemenea, literele de început de rând erau executate manual, după tipărirea paginilor, iar coperţile se realizau separat.

Lui Gutenberg îi este atribuită tipărirea „Bibliei în 42 de rânduri” – prima carte importantă tiparită după tehnologia sa, fiecare pagină fiind tipărită pe două coloane, a câte 42 de rânduri fiecare, în două volume totalizând 1282 de pagini, scrise cu litere gotice şi cerneală neagră, în 180 de exemplare.

Treptat, imprimerii s-au înfiinţat în multe ţări din centrul şi vestul Europei, cărţile s-au înmulţit, ducând la apariţia şi dezvoltarea instituţiilor de învăţământ, a bibliotecilor, a academiilor.

Principiile fundamentale ale procesului de tipărire a cărţilor, introduse de Gutenberg, au rămas neschimbate până în secolul al XX-lea, doar că viteza de tipărire a fost mult îmbunătăţită de presele rotative, cu bobine enorme de hârtie. În anii 1940 a apărut tehnica peliculei, iar după 1980, apariţia computerului şi introducerea tipăririi asistate de calculator a realizat progrese enorme în domeniu.

Am realizat toată această contextualizare, pentru a raporta mai precis apariţia şi dezvoltarea tipăriturilor în ţara noastră faţă de evoluţiile din lume, dar şi pentru a individualiza în timp introducerea limbii române în tipăriturile vremii.

Aşadar, în ţara noastră tiparul a fost introdus în secolul al XVI-lea, primele texte reproduse fiind cele religioase, în limba slavonă – limba oficială la acea vreme în Ţara Românească şi Moldova.

Prima carte imprimată în România a fost o carte religioasă în slavonă, în anul 1508 – Liturghierul lui Macarie tipărit la Mănăstirea Dealu – care cuprindea rânduiala Liturghiei, principala slujbă a bisericii creştine. Este momentul de început al existenţei tipografiilor în România. Tipografia de la Dealu a fost cea de-a treia din Europa care a folosit caractere chirilice, după cele de la Cracovia şi Veneţia.

A urmat, în anul 1510, tipărirea unui „Octoih” – cântările religioase din fiecare zi a săptămânii, şi un „Evangheliar”, tipărit în anul 1512.

Prima carte imprimată în limba română, dar cu alfabet chirilic, a fost Catehismul lutheran de la Sibiu din anul 1544, care însă s-a pierdut.

Prima tipăritură care s-a păstrat este Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul, realizată la Sibiu, între anii 1551 şi 1553.

Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece religioase calvine din anul 1560 a episcopului Pavel Tordasi.

Activitatea tipografică a luat amploare prin activitatea diaconului Coresi, originar din Târgovişte, editor a peste 30 de titluri – texte religioase, hagiografice – de preamărire a vieţii sfinţilor, ori istorice.

Tipograf şi cărturar de seamă, Coresi a trăit în secolul al XVI-lea şi a învăţat meşteşugul tiparului în atelierul lui Dimitrie Liubavici, apoi trece munţii şi se stabileşte la Braşov, unde avea să desfăşoare o rodnică activitate de aproape un sfert de veac.

La 3 mai 1560 începe să tipărească Tetraevangheliarul, proces care se încheie la 30 ianuarie 1561, o carte scrisă cu 156 de ani înainte, de Nicodim, însă Coresi s-a bazat pe vechile traduceri româneşti ale Sfintei Scripturi, cu adaptările făcute de preoţii de la biserica „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului (atestată prin mărturii de la 1292), unde funcţiona şi prima şcoală din România, din anul 1495.

Lucrarea făcea parte dintr-o serie mai amplă, de peste 15 volume, iar în epilogul cărţii se menţionează că aceasta a fost tipărită „să fie popilor rumâneşti să înţeleagă să înveţe rumânii cine-s creştini”.

De asemenea, editorul volumului se adresa către „toţi sfenţii părinţi oare vladici, oare episcopi, oare popi”, rugându-i „să nu judece” înainte de a citi cartea.

Tetraevanghelul este împodobit cu patru frontispicii la începutul Evangheliilor.

Tipărirea, în anul 1561, a voluminoasei cărţi de 246 de foi, s-a realizat după eforturi care au durat nouă luni, folosindu-se tehnica xilogravurii, care necesita eforturi deosebite, aşa cum arătam, fiecare pagină trebuia sculptată în lemn. Coresi folosea 10-20 de ucenici, pe care îi amintea în prefața cărților editate de el. O replică modernă a tiparniței lui Coresi este expusă astăzi la Muzeul „Prima școală românească” din Brașov.

Cu toate că Diaconul Coresi s-a străduit mult să realizeze acest volum, el nu a avut prea multă căutare în Ţara Românească sau Moldova, unde tradiţia grafiei slavone era înrădăcinată.

În anul 1563, Coresi tipăreşte Apostolul sau Praxiul, iar în anul 1570 urmează tipărirea în limba română a două cărţi – Psaltirea – la baza căreia stau traducerile maramureşene pe care Coresi le-a avut la îndemână în copii manuscrise – şi Liturghierul – care nu cuprinde toate textele Liturghiilor ortodoxe ci numai textul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur. Se crede că traducerea Liturghierului s-a realizat de către preoţii aceleiaşi biserici din Şcheii Brasovului, care i-au oferit, dealtfel, un sprijin constant lui Coresi la traduceri şi tipărituri.

Coresi traduce şi tipăreşte, în anul 1577, Psaltirea slavo-română, dând o dovadă că nu numai cărţi eretice dar şi cărţile dreptei credinţe ortodoxe pot fi tipărite în limba română, dovada fiind textul slavon tipărit în paralel.

În anul 1580 tipăreşte şi un Tetraevanghel bilingv, slavo-român, care are pe frontispiciu stema Ţării Româneşti, cartea fiind tipărită la cererea Domnilor Ţării Româneşti Alexandru şi Mihnea şi a mitropoliţilor Eftimie şi Serafim.

În anul 1581, cu doi ani înainte de trecerea sa în lumea celor drepţi, apare încununarea activităţii lui Coresi – Cazania sau Evanghelia cu învăţătură în limba română – o tâlcuire realizată de preoţii ortodocşi Iane şi Mihai de la biserica Sf. Nicolae Şchei, o explicare a Evangheliilor din duminicile şi sărbătorile de peste an, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului până la Duminica a 32-a după Rusalii.

Primele eforturi de a publica Biblia în limba română au început în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, prin tipărirea în 1582 a Paliei de la Orăștie – o traducere a primelor cărți ale Vechiului Testament (Geneza şi Exodul) – realizată de Diaconul Șerban (fiu al Diaconului Coresi) și Marien Diacul. Palia a fost tradusă de Episcopul Mihail Tordasi, iar traducerea a fost verificată pentru corectitudine, folosindu-se traducerile Bibliei existente în limba maghiară.

Totuși, întreaga Biblie a fost publicată în limba română abia la sfârșitul secolului al XVII-lea, când călugării de la mănăstirea Snagov, de lângă București, au tradus și tipărit o biblie în română în anul 1688 – Biblia de la București, ediţie care are la bază traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu între anii 1661–1668.

După acest început, relativ timid, cultura românească a parcurs nenumărate etape prin care a încercat să recupereze, şi în acest domeniu, ecartul semnificativ faţă de Occident, merite deosebite având, în secolul al XVIII-lea, reprezentanţii Şcolii Ardelene, apoi generaţia paşoptistă, precum şi excepţionalii reprezentanţi ai epocii interbelice, ramasă ca punct de reper în cultura şi civilizaţia de aici.

Dar Coresi a avut contribuţia sa inestimabilă la dezvoltarea limbii române, nu a fost un simplu tipograf, ci şi un traducător, lăudabil fiind efortul său de a reda limbii textelor maramureşene o formă literară clară şi pe înţelesul românilor, prin evitarea regionalismelor, neologismelor şi a foneticii greoaie. Şi Tetraevangheliarul din anul 1561 a fost punctul de plecare care a dat consistenţă muncii sale ulterioare.

De asemenea, Coresi contribuie şi la îndreptarea ortografiei limbii române, prin faptul că stabileşte reguli de despărţire a cuvintelor, făcând scrisul mai uşor de înţeles şi de răspândit, influenţând în acest fel şi ortografia actelor şi documentelor din cancelariile domneşti.

Lui Coresi îi datorăm impunerea acestui grai la baza limbii române literare, avantaj de care ne bucurăm cei ce folosim în prezent limba română, generații care am moștenit acest dar, fără să cunoaştem poate sacrificiile de necrezut din vremurile trecute sau eforturile unor adevăraţi eroi naționali care au făcut să se nască, să se dezvolte și să se transmită tipărituri în limba română, din generaţie în generaţie.

Autor articol Adi Mondiru

Sursa: rador.ro


Lasa un comentariu

Back to Top